La ce e buna suzeta?

Uitandu-ma azi pe fotografiile de pe Facebook ale copilului unei prietene, am remarcat o chestie mare, de plastic, portocalie, care acoperea un sfert din fata copilului si care era prezenta in aproape toate cadrele: Suzeta.

Ce cauta suzeta in gura copilului, Doamne iarta-ma?, m-am intrebat, revoltata… Si am incercat sa inteleg beneficiile si rolul suzetei. Ce cauta o bucata de plastic in gura copilului? Ce cauta o bucata de plastic in viata copilului si a parintilor lui? Cand intervine ea in ecuatie?

Dau search pe google cu tema “la ce e buna suzeta” si gasesc o gramada de articole, toate spunand acelasi lucru, care poate fi rezumat de fraza “daca renuntam la suzeta, ce va face copilul cand simte nevoia sa suga? La un moment dat va invata sa-si suga degetelul, o practica la fel de calmanta si de linistitoare pentru el ca si suptul suzetei.” – copiata de pe unul dintre aceste site-uri.

Asadar, e o practica calmanta si linistitoare. Bebelusul nu mai plange, daca primeste suzeta. Pe scurt, suzeta e buna atunci cand:

1. Plangi, deci ia suzeta si taci.
2. Vrei tzitzi, dar eu ti-am dat deja, sau inca n-au trecut 3 ore de la ultima masa, cum a zis pediatrul, sau acum am altceva de facut, deci ia suzeta si prefa-te ca sugi tzitzi.

Imi cer iertare pentru tonul asta agresivo-ironic. Nu stiu daca eu am avut suzeta in perioada mea de bebelusenie, poate am vreo amintire neprietenoasa legata de biata bucata de plastic, si asta ma face sa vorbesc asa, oarecum fara compasiune.
Adevarul adevarat este ca suzeta imi pare o dovada flagranta de lipsa de respect pentru nevoile, vocea si prezenta copilului in viata parintilor sai. Si intreb oare cum s-ar simti parintele care foloseste suzeta daca atunci cand ii e foame, sau atunci cand vrea sa comunice cu partenerul sau de viata si deschide gura ca sa vorbeasca, partenerul cu pricina i-ar raspunde, cu cea mai mieroasa voce posibila, “ah, iubita mea, ti-e fomica? ah, ingerasule, vrei sa imi spui ceva? Ia, iubito, roade bucata asta de cauciuc si totul o sa fie in regula!”

Povestea asta cu suzeta incepe din primele zile de viata. Cand bebelusul plange, o face pentru ca e singurul mod in care stie el sa comunice. Nu o face pentru ca e rau, obraznic, agitat de fel si neascultator. Plange pentru ca ii e foame, pentru ca il doare ceva, pentru ca are un disconfort, pentru ca e obosit, pe scurt, pentru ca are nevoie de ajutorul singurelor doua persoane care alcatuiesc noua lui lume: parintii lui. Si pentru ca nu are nici un alt mijloc prin care sa le spuna “ajutati-ma” decat plansul. Si in loc sa fie ascultat, imbratisat, leganat si ajutat, primeste in schimb, pentru confort, un obiect menit sa il impiedice sa mai spuna ce are de spus. Ne miram ca ajungem, ca adulti, sa ne cautam cu disperare alinarea sufleteasca in tot felul de stimulente exterioare noua? Ca ajungem sa credem ca suntem gresiti si rai daca ne impartasim sentimentele si nevoile? Ca ajungem sa ne inchidem in noi, fiind siguri ca oricum nimanui nu-i pasa si ca traim singuri, izolati, in mijlocul unei aglomeratii de persoane, toate straine si la fel de singure ca si noi?

Daca renuntam la suzeta, ce va face copilul cand simte nevoia sa suga?” Pai e simplu: ii dam sa suga ceea ce are nevoie sa suga, adica sanul mamei, si nu o bucata de plastic, sau degetul din dotare!

Suzeta nu are cum sa inlocuiasca nevoia de mirosul, gustul si caldura mamei. Nu poate inlocui nici o inima deschisa la a asculta si la a intelege. Nu poate crea intimitatea si legatura care sunt cheile unei relatii profunde, pline de incredere si de iubire intre mama si copil si care sunt bazele unei dezvoltari emotionale sanatoase a copilului. Suzeta nu poate sa faca altceva decat sa minta si sa separe. Si sa aseze in subconstientul copilului ideea ca nevoile lui pot fi satisfacute cu pacaleala, mai ales ca solutia asta e oferita cu atata marinimie exact de fiintele pe care copilul le vede ca fiind absolut perfecte, fara pata, fara greseala: parintii lui.

Un bebelus caruia i se raspunde imediat la plans, caruia i se da sanul la cerere, indiferent daca e zi sau noapte, care isi gaseste alinarea plansului in bratele mamei sau ale tatalui, este un bebelus care nu isi va suge niciodata degetul si nu va crea niciodata dependenta de vreo suzeta, papusa sau obiect. Suptul degetului este un auto-confort emotional, un substitut al unei iubiri si alinari pe care nu o primeste din partea mamei sale.

Daca am invata sa ne privim copiii, din prima lor secunda de viata inca din pantecul mamei, ca pe niste fiinte complete, egale in drepturi si perfect demne de a fi respectate si ascultate, multe dintre lucrurile care par “normale” in cele mai multe societati, atunci cand vine vorba de parenting, ar fi vazute deodata in adevarata lor lumina: ca niste greseli majore, venite din inconstienta si din rezistenta la a ne urma iubirea naturala, totala care curge prin noi si care umple mai ales inima oricarei mame de pe lumea asta. Suzeta este una dintre aceste erori, pe care tot numai noi putem sa o indreptam, intelegand ce vor de fapt copiii nostri si ce vrea fiecare om de pe Pamantul asta mare: iubire si respect, neconditionate.

PS: desi simt ca tonul pe care l-am folosit scriind articolul asta este unul destul de neconciliant, asa, va asigur ca am toata iubirea si intelegerea pentru alegerile oricarui parinte. Nu suntem unii mai buni si altii mai rai. Suntem doar mai aproape de esenta noastra adevarata, care e iubire, sau mai acoperiti de frici, programe si pattern-uri repetitive, de care nu suntem constienti. Atat.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: