La ce e buna suzeta?

Uitandu-ma azi pe fotografiile de pe Facebook ale copilului unei prietene, am remarcat o chestie mare, de plastic, portocalie, care acoperea un sfert din fata copilului si care era prezenta in aproape toate cadrele: Suzeta.

Ce cauta suzeta in gura copilului, Doamne iarta-ma?, m-am intrebat, revoltata… Si am incercat sa inteleg beneficiile si rolul suzetei. Ce cauta o bucata de plastic in gura copilului? Ce cauta o bucata de plastic in viata copilului si a parintilor lui? Cand intervine ea in ecuatie?

Dau search pe google cu tema “la ce e buna suzeta” si gasesc o gramada de articole, toate spunand acelasi lucru, care poate fi rezumat de fraza “daca renuntam la suzeta, ce va face copilul cand simte nevoia sa suga? La un moment dat va invata sa-si suga degetelul, o practica la fel de calmanta si de linistitoare pentru el ca si suptul suzetei.” – copiata de pe unul dintre aceste site-uri.

Asadar, e o practica calmanta si linistitoare. Bebelusul nu mai plange, daca primeste suzeta. Pe scurt, suzeta e buna atunci cand:

1. Plangi, deci ia suzeta si taci.
2. Vrei tzitzi, dar eu ti-am dat deja, sau inca n-au trecut 3 ore de la ultima masa, cum a zis pediatrul, sau acum am altceva de facut, deci ia suzeta si prefa-te ca sugi tzitzi.

Imi cer iertare pentru tonul asta agresivo-ironic. Nu stiu daca eu am avut suzeta in perioada mea de bebelusenie, poate am vreo amintire neprietenoasa legata de biata bucata de plastic, si asta ma face sa vorbesc asa, oarecum fara compasiune.
Adevarul adevarat este ca suzeta imi pare o dovada flagranta de lipsa de respect pentru nevoile, vocea si prezenta copilului in viata parintilor sai. Si intreb oare cum s-ar simti parintele care foloseste suzeta daca atunci cand ii e foame, sau atunci cand vrea sa comunice cu partenerul sau de viata si deschide gura ca sa vorbeasca, partenerul cu pricina i-ar raspunde, cu cea mai mieroasa voce posibila, “ah, iubita mea, ti-e fomica? ah, ingerasule, vrei sa imi spui ceva? Ia, iubito, roade bucata asta de cauciuc si totul o sa fie in regula!”

Povestea asta cu suzeta incepe din primele zile de viata. Cand bebelusul plange, o face pentru ca e singurul mod in care stie el sa comunice. Nu o face pentru ca e rau, obraznic, agitat de fel si neascultator. Plange pentru ca ii e foame, pentru ca il doare ceva, pentru ca are un disconfort, pentru ca e obosit, pe scurt, pentru ca are nevoie de ajutorul singurelor doua persoane care alcatuiesc noua lui lume: parintii lui. Si pentru ca nu are nici un alt mijloc prin care sa le spuna “ajutati-ma” decat plansul. Si in loc sa fie ascultat, imbratisat, leganat si ajutat, primeste in schimb, pentru confort, un obiect menit sa il impiedice sa mai spuna ce are de spus. Ne miram ca ajungem, ca adulti, sa ne cautam cu disperare alinarea sufleteasca in tot felul de stimulente exterioare noua? Ca ajungem sa credem ca suntem gresiti si rai daca ne impartasim sentimentele si nevoile? Ca ajungem sa ne inchidem in noi, fiind siguri ca oricum nimanui nu-i pasa si ca traim singuri, izolati, in mijlocul unei aglomeratii de persoane, toate straine si la fel de singure ca si noi?

Daca renuntam la suzeta, ce va face copilul cand simte nevoia sa suga?” Pai e simplu: ii dam sa suga ceea ce are nevoie sa suga, adica sanul mamei, si nu o bucata de plastic, sau degetul din dotare!

Suzeta nu are cum sa inlocuiasca nevoia de mirosul, gustul si caldura mamei. Nu poate inlocui nici o inima deschisa la a asculta si la a intelege. Nu poate crea intimitatea si legatura care sunt cheile unei relatii profunde, pline de incredere si de iubire intre mama si copil si care sunt bazele unei dezvoltari emotionale sanatoase a copilului. Suzeta nu poate sa faca altceva decat sa minta si sa separe. Si sa aseze in subconstientul copilului ideea ca nevoile lui pot fi satisfacute cu pacaleala, mai ales ca solutia asta e oferita cu atata marinimie exact de fiintele pe care copilul le vede ca fiind absolut perfecte, fara pata, fara greseala: parintii lui.

Un bebelus caruia i se raspunde imediat la plans, caruia i se da sanul la cerere, indiferent daca e zi sau noapte, care isi gaseste alinarea plansului in bratele mamei sau ale tatalui, este un bebelus care nu isi va suge niciodata degetul si nu va crea niciodata dependenta de vreo suzeta, papusa sau obiect. Suptul degetului este un auto-confort emotional, un substitut al unei iubiri si alinari pe care nu o primeste din partea mamei sale.

Daca am invata sa ne privim copiii, din prima lor secunda de viata inca din pantecul mamei, ca pe niste fiinte complete, egale in drepturi si perfect demne de a fi respectate si ascultate, multe dintre lucrurile care par “normale” in cele mai multe societati, atunci cand vine vorba de parenting, ar fi vazute deodata in adevarata lor lumina: ca niste greseli majore, venite din inconstienta si din rezistenta la a ne urma iubirea naturala, totala care curge prin noi si care umple mai ales inima oricarei mame de pe lumea asta. Suzeta este una dintre aceste erori, pe care tot numai noi putem sa o indreptam, intelegand ce vor de fapt copiii nostri si ce vrea fiecare om de pe Pamantul asta mare: iubire si respect, neconditionate.

PS: desi simt ca tonul pe care l-am folosit scriind articolul asta este unul destul de neconciliant, asa, va asigur ca am toata iubirea si intelegerea pentru alegerile oricarui parinte. Nu suntem unii mai buni si altii mai rai. Suntem doar mai aproape de esenta noastra adevarata, care e iubire, sau mai acoperiti de frici, programe si pattern-uri repetitive, de care nu suntem constienti. Atat.

Sfaturile copilului pentru parinti

Nu stiu cine a scris textul de mai jos, nu ii stiu autorul. Stiu doar ca l-am gasit acum cateva minute pe site-ul Editurii For You si ca am simtit ca spune in cuvinte putine toate invataturile despre copii si parinti in care cred si eu. Multumesc, oricui l-ar fi scris!

Manutele mele sunt inca mici, de aceea nu te astepta la perfectiune cand fac patul, cand pictez sau cand arunc mingea. Treaba pe care am facut-o eu, te rog sa nu o faci inca o data. Voi simti ca nu am facut fata asteptarilor tale.

Incearca sa iei partea buna din tot ceea ce fac. Bucura-te ca m-am chinuit sa ma inchei singur la bluzita, chiar daca m-am incheiat gresit, fii mandru ca m-am chinuit sa ma leg singur la pantofiori, chiar daca n-a iesit decat un nod.

Piciorusele mele sunt inca mici, te rog frumos nu face pasii mari, ca sa pot tine si eu pasul cu tine. Nu uita ca sunt la inceput de drum. Ai rabdare cu mine. Voi invata totul, dar treptat, treptat. Nu ma grabi, nu ma condamna si nu te supara pe mine. Lumea aceasta are atatea mistere pentru mine, iar tu trebuie sa-mi fii invatator pe drumul vietii.

Ochii mei sunt inca mici, nu am vazut lumea asa cum ai vazut-o tu. Te rog, lasa-ma sa aflu totul, fara sa ma pedepsesti pentru curiozitatea mea.

Si nu ma limita inutil. Nu te enerva cand intreb prea mult, prea des cateodata, acelasi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu, fa-ti te rog timp si pentru mine explicandu-mi ce stii despre lumea aceasta si fa asta bucuros si plin de dragoste.

Nu te teme sa-mi fixezi limite si reguli. Sigur le voi respecta, daca esti consecvent in aplicarea lor. Insa daca astazi spui una si maine alta, sigur voi deveni confuz si nu voi mai sti ce este interzis si ce nu.

Nu ma compara mereu cu fratii mei, cu colegii sau cu oricine altcineva. Sunt unic si niciodata nu voi fi la fel ca altii. Sigur am si eu ceva special, fa-ti doar putin timp si vei vedea si partile mele bune.

Eu nu voi fi pentru multa vreme copil, lasa-ma sa-mi traiesc copilaria si sa ma bucur de ea. Nu-mi încarca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru varsta mea. Acum lasa-ma doar sa ma joc.

Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt foarte gingase. Nu ma face mai mic decat sunt! Fii intelegator la greselile mele si stangaciile pe care le fac mereu. Daca ma critici constant, voi deveni stingher si lipsit de incredere în fortele proprii. Poti sa-mi critici faptele, fara sa ma critici ca persoana!

Respecta-mi drepturile de copil si demnitatea. Nu ma umili si nici nu folosi violenta verbala sau fizica cu mine. Din asta voi învata numai sa ma ascund de tine, sa mint si sa-mi fie frica. La un comportament pozitiv, întotdeauna voi raspunde pozitiv, deci încearca sa fii bland, iubitor si întelegator.

Pastreaza-mi sufletul curat! Nu ma lasa sa vad si sa invat lucruri rele. Tu esti modelul meu. Nu ma minti, caci o sa cred ca minciuna este singura cale in viata. Nu folosi forta, caci o sa cred ca forta este ceva normal în relatiile cu ceilalti. Nu ma critica, caci astfel o sa invat sa condamn. Nu ma respinge, caci voi crede ca nu ma doresti si as putea incepe sa te urasc pentru asta. Ajuta-ma sa invat valorile morale, adevarul, cinstea, increderea, bunatatea, iubirea.

Tu stii ca eu vin de la Dumnezeu, tot ce vine de la El nu are cum sa nu fie bun. Nu ma face sa ma simt vinovat pentru ceea ce sunt si pentru ca nu sunt asa cum ai visat. Eu sunt copilul tau si tu esti parintele meu. Accepta-ma si iubeste-ma asa cum sunt!

Mamica, Sisi!… si odiseea alaptatului continua…

N-am putut. Pur si simplu, nu am mai gasit sensul. Pentru care sa ii spun copilului de patruzeci de ori pe zi ca Sisi primim seara, la culcare, si nu in timpul zilei.

Da, stiu, imi vreau inca sanii inapoi si corpul meu doar pentru mine, de multe ori pe parcursul unei saptamani. Da, stiu, copilul are deja 20 de luni si programele din capul meu, pe care ma straduiesc in fiecare zi sa le sterg, imi zic ca deja e prea mult, ajunge atata alaptat, toate prietenele mele mamici s-au lasat de sportul asta pe la 8 luni deja! Si ca seara si noaptea e suficient! In plus, chiar si aici, in jurul meu, suntem doar cateva din multe mame care inca alaptam copii ajunsi la aproape 2 ani.

…insa toate astea de mai sus sunt argumente venite din cap. Pentru ca atunci cand copilul mi se aseaza in brate, si ma priveste in ochi implorandu-ma “mamica, Sisi!”, si cerand si cerand si cerand, fiecare refuz cu care ii raspund imi face inima sa se contracte. Nu ma face sa ma simt in pace cu decizia asta, pentru ca il vad ca vrea si daca vrea si cere si cere, inseamna ca are nevoie. Iar o nevoie indeplinita dispare. Si daca copilul are nevoie, eu vreau sa i-o indeplinesc, pana cand in mod natural, asa cum a inceput alaptatul, se va si sfarsi.

Nu, nu e alaptat de foame. Sau rar e de foame. E de iubire, de imbratisare, de gust, de miros, de catifelare, e de stat ochi in ochi si mangaiat fata lu’ mami cu manuta, e de conectare si de comfort, si toate astea pentru mine, mama lui, sunt cele mai cu sens argumente din lume.

Asa ca incepand de azi am reinceput sa ii dau copilului Sisi SI in timpul zilei, nu doar seara si noaptea. Cand nu mai e lapte, ii spun ca a baut tot tot si ca trebuie sa mai asteptam sa se faca lapte. Intelege, rade si spune mandru “tot tot!”

Mama mea iubita mi-a scris intr-o scrisoare ceva ce a ramas cu mine si imi revine in suflet foarte des: “Iubirea si laptele de mama nu le poate inlocui nimeni”… si asta simt si eu. Nu doar din relatia mea cu mama mea, pe care nu mi-o poate inlocui nimeni si nimic, dar acum si din traitul rolului de mama pentru fiul meu. Alaptatul pe termen lung si raspunsul pozitiv dat nevoilor copilului ori de cate ori il cere sunt doar doua din cheile pentru a creste copii fericiti, independenti, sanatosi si intregi emotional. Si creeaza o conexiune care trece dincolo de legatura fizica mama-copil. Creeaza incredere, siguranta, profunzime, capacitatea de a-l simti pe celalalt, empatie, deschidere, intareste abilitatea naturala a oricarei fiinte umane de a trai IMPREUNA cu semenii lui, in iubire si incredere.

Si, alaturi de bucuria de a impartasi toata intimitatea asta cu copilul meu, alaturi de fericirea de a-l vedea fericit si vesel si sigur si deschis si increzator si atat de iubitor,  mai e bucuria de a descoperi in fiecare zi ca invat, alaturi de Sasha, prin experienta asta grozava a mamitului, sa fiu flexibila, sa ma adaptez, sa ies din cutia propriilor mele prejudecati si preconceptii, sa simt ceea ce simt, sa fiu prezenta si sa daruiesc, tot, cu totul, in fiecare clipa.

Nasterea naturala – prima dovada de respect aratata alegerilor bebelusului

Am scris aici o postare despre alaptare, la cererea site-ului Qbebe, si proaspata noastra amicitie continua azi cu un text dedicat maternitatilor.

Este un subiect despre care, recunosc, nu stiu mare lucru. Cel putin maternitatile din Romania imi sunt straine. De aceea articolul meu de astazi o sa fie o pledoarie despre nasterea naturala si despre dreptul oricarei femei din lumea asta de a alege cum si unde vrea sa nasca.

Eu pe Sasha l-am nascut in maternitatea publica din Recife, statul Pernambuco, Brazilia. A fost ultimul lucru pe care l-am vrut, sa nasc in spital, insa asa a fost sa fie. Povestea pe larg a nasterii am scris-o la vremea aceea pe Viata prin balonul roz, si n-o sa o mai repet aici. N-a fost o experienta inaltatoare, asa, cum am visat-o eu, stiu insa ca daca va fi sa mai fac inca un copil, alegerea mea este sa nasc tot natural.

Natural. Adica ce explicatii in plus ar fi de adaugat cuvantului astuia? Natural. Asa cum a fost lasat sa fie. Exista o inteligenta superioara noua, care se afla si curge in tot ceea ce exista, care asa cum stie sa creasca copilul in burta mamei de la un punct pana la o fiinta umana completa, la fel stie si cand si cum a venit momentul ca aceeasi fiinta sa iasa afara din pantec, in lume.

Sa fim cinstiti: cezariana este in 99% din cazuri o alegere venita din frica de durere fizica a mamei si din lenea de implicare a medicului, pentru care e mult mai comod sa treaca in agenda data si ora la care a decis el ca e momentul sa scoata copilul afara, tzac-pac, dupa care hai te pup, ies la restaurant cu prietenii. Si sa fim cinstiti in continuare: nasterea naturala inseamna un travaliu care dureaza si doare, inseamna sange, urina si materii fecale, inseamna traspiratie si par ravasit, inseamna uneori racnete de durere, da, inseamna si toate astea.

Dar in acelasi timp e un proces intreg, ca si viata insasi. Nasterea naturala este menita sa fie un proces sigur, lipsit de risc, atata vreme cat mama si bebelusul sunt sanatosi si nu intervin complicatii in timpul travaliului.

In procesul nasterii naturale este NATURAL ca femeia sa se miste, in timpul travaliului, sa faca exercitii, sa manance, sa bea apa, sa fie mangaiata, sa aiba in jurul ei exact ambientul care o ajuta sa se relaxeze si sa se simta iubita, ocrotita, respectata, sprijinta, sa aiba alaturi oamenii pe care ea ii alege si cu care este conectata, sa aiba linistea si spatiul de care are nevoie ca sa isi simta corpul, copilul, respiratia si ca sa constientizeze toate emotiile care ies la suprafata, dinuntru, cu fiecare noua contractie. In nasterea naturala, totul trebuie sa sprijine mama la a simti cand e momentul sa impinga si cand sa mai astepte. Corpul ei ii spune cu exactitate.

In nasterea naturala, pozitia de nastere este stand pe vine sau in picioare, in asa fel incat gravitatia sa sprijine coborarea copilului. In nasterea naturala, singura care are dreptul sa decida unde vrea sa nasca, in ce fel si ce anume o ajuta sa se relaxeze si sa se conecteze cu intreg procesul este numai si numai femeia care naste. Doctorul, moasa si oricine altcineva din afara ei sunt acolo doar ca sa ajute. Nu ca sa dea ordine, nu ca sa decida in locul ei, nu ca sa ii spuna “acum impinge!”, ci ca sa ii fie alaturi si sa ajute cu chestiunile tehnice.

Nasterea naturala este prima dovada de iubire si respect fata de alegerile copilului care se naste – pentru ca ii da voie copilului sa vina pe lume atunci cand el, copilul, este cu totul pregatit sa o faca. Nimic nu ar trebui sa fie grabit in nasterea naturala. Totul este in armonie. Trecerea copilului prin tot drumul asta de la caldura pantecului prin canalul vaginal si afara, masajul pe care fiecare oscior il primeste si iubirea pe care corpul mamei continua sa i-o ofere, dupa cele 9 luni de pantec, si in timpul nasterii… Primirea copilului de catre maini calde si iubitoare, care imbratiseaza si mangaie – si care IN NICI UN CAZ nu dau o palma la fund bebelusului, ca sa vedem daca plange… Apoi, odata ce copilul a iesit, contactul piele pe piele cu mama si punerea lui la san imediat, fara a fi spalat sau infasat – toate isi au rostul lor in crearea celei dintai impresii asupra subconstientului copilului, impresie care va sta cu el toata viata. In ce lume vine? E o lume calda, primitoare, iubitoare, in care se simte ocrotit, hranit, protejat? Sau este o lume rece, stridenta, straina si grabita? Alegerile constiente ale mamei fac cea mai mare parte din aceasta prima impresie, pentru ca este in puterea ei sa decida cum isi primeste copilul in lumea asta.

Cordonul ombilical nu se taie imediat, ci se asteapta pana ce nu mai pulseaza. Iesirea apoi a placentei este un nou proces firesc, natural, ce nu ar trebui grabit sau fortat in nici un fel. Copilul ramane cu mama din prima clipa, fara sa fie dus intr-un alt salon sau pus in incubator sau hranit artificial. E important de stiut si ca in primele 48 de ore de la nastere bebelusul nu simte foame – pentru ca tot ce a luat din placenta inainte de nastere il hraneste in continuare timp de 2 zile. Colostrul ii da imunitate, iar dupa 48 de ore incepe lactatia. Care este direct stimulata de supt – adica cu cat copilul suge mai bine, cu atat laptele e mai din belsug.

Totul este legat, totul este gandit in asa fel incat sa nu existe nici un fel de lipsa. Sarcina – nasterea – alaptatul – lactatia – sunt toate piese dintr-un puzzle imens, care sudeaza intimitatea dintre mama si copil si care in final creeaza oameni mari fericiti, intregi si treji. Uterul se reface mult mai repede dupa nasterea naturala si procesul de refacere este sprijinit direct de alaptare.

Sunt toate lucruri la fel de firesti ca respiratia, pe care le-am uitat si pe care putem sa ni le amintim. Nu stiu in cate maternitati din Romania si din lume se naste constient. Eu una sunt adepta nasterii naturale acasa sau in clinici care sprjina in totalitate curgerea fireasca, in iubire, a venirii bebelusului pe lume. Stiu ca in orice clipa avem capacitatea de a alege, iar alegerea locului si modului in care vrea sa nasca este dreptul natural al oricarei mame.

Zece feluri in care ne intelegem gresit copiii

Am fost invatati de societatea in care traim ca suntem buni, demn de lauda, demni de iubire si meritam doar daca ne purtam frumos, papam tot la masa, aratam impecabil, zambim exemplar si ne ascundem cu maiestrie adevaratele sentimente, pana ajungem sa nu mai avem habar ce simtim de fapt. 
Un copil este considerat bun si cuminte daca tace cand i se spune sa taca, daca mananca cand i se spune sa manance, si mai ales tot din farfuria pe care i-au umplut-o parintii, daca doarme cand e trimis la culcare, daca da sarumana tuturor babelor de la bloc si daca e fericit cand vine matusa de la Urlati si il ciupeste zdravan de obraz, dupa care ii lasa un sarut plin de saliva pe fata, de drag, nu de alta. Copilul e obraznic daca protesteaza, daca topaie, daca tipa, daca nu sta locului la masa, daca plange, daca nu zice cuvintele magice, daca nu ii e foame, daca nu ii e somn, daca se trezeste prea devreme, daca doarme prea mult, daca nu vrea sa o pupe pe matusa de la Urlati bagata toata in aerul lui de respirat, daca plange cand pleaca mami la servici, daca se murdareste, daca varsa laptele, daca vorbeste mai stricat decat Gigel de la etajul 3, daca nu ia 10 pe linie la scoala, pe scurt, daca face altceva decat considera parintii si societatea ca trebuie sa fie si sa dea un copil catre parinti si societate.
Sunt atatea de povestit despre asteptarile pe care le avem de la copiii nostri, si cum asteptarile astea fac o povara grea pe umerii copiilor, care ar face orice sa ne multumeasca si sa ne simta iubirea. Orice, pana la a se nega pe ei insisi, pana la a se pierde pe ei insisi, devenind conformi cu sablonul in care ii obligam, de cele mai multe ori inconstient, sa se incadreze.
Si “sablonul” asta incepe cu niste greseli de parenting, pe care le facem toti, fara sa ne dam seama, plecate din intelegerea gresita a copiilor nostri. Am gasit pe minunatul site http://www.naturalchild.org un articol intitulat Zece feluri in care ne intelegem gresit copiii, l-am tradus si l-am postat mai jos. 
1. Le cerem copiilor sa faca lucruri pentru care inca nu sunt pregatiti.
Ii cerem unui bebelus sa faca liniste. Ii cerem unui copil de 2 ani sa stea locului. Ii cerem unuia de 4 ani sa isi faca curat in camera. In fiecare din situatiile astea, nu suntem realisti. Ne pregatim singuri pentru dezamagire si ne pregatim copiii pentru ratari repetate in incercarea lor de a ne face pe plac. Cu toate astea, multi parinti le cer micilor lor copii sa faca lucruri care sunt greu de facut chiar si pentru un copil mai mare. Pe scurt, le cerem copiilor nostri sa inceteze sa se mai poarte conform varstei pe care o au.
2. Ne infuriem cand copilul nu reuseste sa ne indeplineasca noua nevoile.
Un copil poate face doar ceea ce poate face. Daca copilul nu poate face ceva din ceea ce ii cerem, este nedrept si nerealist sa ne asteptam sau sa cerem mai mult, si furia nu face decat sa inrautateasca lucrurile. Un copil de 2 ani se poate purta numai ca un copil de 2 ani, unul de 5 nu poate fi ca unul de 10 si unul de 10 nu se poate purta ca un adult. Nu ajuta la nimic sa ne asteptam la mai mult si nici nu e conform cu realitatea. Exista limite la ceea ce copilul poate face, si daca noi nu acceptam acele limite, tot ce rezulta e doar frustrare, de ambele parti.
3. Nu avem incredere in motivele copilului.
Daca copilul nu face ce ii spunem, presupunem imediat ca este neascultator sau obraznic, in loc sa privim mai atent situatia, din punctul de vedere ale copilului, asa incat sa putem intelege cu adevarat ce se petrece. In realitate, un copil “neascultator” sau “obraznic” poate fi de fapt bolnav, obosit, flamand, poate il doare ceva, poate raspunde la o rana emotionala sau fizica sau poate se lupta cu o cauza ascunsa, gen alergia la un tip de mancare. Cu toate astea, parem ca ignoram toate posibilitatile astea si alegem sa gandim cel mai rau posibil despre “personalitatea” copilului nostru.
4. Nu le dam voie copiilor sa fie copii
.
Cumva uitam cum era cand am fost noi insine copii, si ne asteptam de la copil sa se poarte ca un adult, in loc sa se poarte conform varstei sale. Un copil sanatos ESTE neastamparat, zvapaiat, galagios, expresiv emotional si este capabil sa se concentreze putin timp asupra unui singur lucru. Toate aceste “probleme” nu sunt deloc probleme, ci sunt calitatile unui copil perfect normal. Mai degraba, societatea in care traim si asteptarile societatii asupra unui comportament perfect sunt anormale.
5. Intelegem pe dos. 
Ne asteptam, si pretindem, ca un copil sa raspunda el nevoilor noastre – sa fie liniste, sa dormim fara intreruperi, sa ne fie ascultate dorintele – si asa mai departe. In loc sa acceptam faptul ca rolul de parinte inseamna ca NOI trebuie sa raspundem nevoilor copilului, ii cerem copilului se le indeplineasca el pe ale noastre. Putem ajunge atat de focusati asupra propriilor noastre nevoi neimplinite si frustrari, incat uitam de copilu nostru, de faptul ca e doar un copil si ca are propriile sale nevoi.
6. Acuzam si criticam atunci cand copilul face o greseala
.
Copiii au prea putina experienta in viata, si e inevitabil sa faca “greseli”. Greselile sunt o parte naturala a invatarii, la orice varsta. In loc sa ne intelegem si sa ne ajutam copilul, noi il certam, de parca ar trebui sa inteleaga si sa faca totul perfect de la prima incercare. A gresi e omeneste. A gresi ca si copil e omeneste si inevital. Cu toate astea, reactionam la fiecare greseala, incalcare a unei reguli sau “obraznicie” cu surpriza si dezamagire. Copilul va face greseli – si intelegem asta – deci hai sa nu ne mai purtam ca si cum copilului ar trebui sa ii iasa totul perfect de fiecare data, tot timpul.
7. Uitam cat de adanc critica si cearta ranesc un copil.
Multi parinti inteleg ca a pedepsi fizic un copil este un lucru rau si care raneste. Cu toate astea, multi uitam cat de dureroase sunt cuvintele manioase, insultele, invinuirile, certurile, acuzele pentru un copil care va intelege ca este numai si numai vina lui.
8. Uitam cat de vindecatoare este iubirea.

Cadem in cercul vicios al certatului copilului pentru ca e obraznic, in loc sa ne oprim si sa ii oferim iubire, incurajare, incredere in sine si siguranta, prin imbratisari si cuvinte blande si pline de iubire.
9. Uitam ca propriul nostru comportament este cea mai puternica lectie pe care i-o putem arata copilului.
Cu adevarat, “nu ceea ce zicem, ci ceea ce facem” este ceea ce copilul pune la suflet. Un parinte care isi loveste copilul pentru ca copilul a lovit, spunandu-i in acelasi timp ca a lovi e gresit, il invata de fapt ca a lovi e corect, cel putin pentru cei care au puterea. Parintele care raspunde oricarei probleme cu solutii de pace este cel care isi invata copilul sa fie un adult pasnic. Asa numitele probleme sunt cele mai bune oportunitati pentru a preda adevaratele valori, pentru ca cel mai bine copii I invata din situatii reale din viata de zi cu zi.
10. Vedem doar comportamentul, nu iubirea si bunele intentii din copil.
Cand comportamentul copilului ne dezamageste, ar trebui, mai mult decat orice, sa vedem in copil tot ce e mai bun. Ar trebui sa credem intotdeauna ca, copilul are cele mai bune intentii si ca se poarta cat de bine poate, avand in vedere toate circumstantele (evidente sau necunoscute noua), impreuna cu nivelul lui de experienta in viata. Daca credem intotdeauna tot ce e mai bun despre copilul nostru, el va fi liber sa FACA tot ce e mai bine. Daca oferim doar iubire, iubirea este tot ceea ce vom primi. 

Mamica odihnita – copil fericit, sau trucuri anti-oboseala

Hai sa spunem lucrurilor pe nume: Ultima noapte intreaga dormita cap-coada s-a petrecut cam prin luna a saptea de sarcina si de atunci au trecut 22 de luni. Caratul copilului in brate si acuma, cand nu mai are 6 kile, ci 12, se simte in toti muschii. Dormitul cu el in pat si trezitul in plin somn dulce cu palme peste fata si picioare in cap, la care se adauga alaptatul de noapte, alaturi de raspunsul prompt la toate solicitarile copilului, de la “mami, vreau in brate” la “mami, uita-te la mine si baga-ma in seama numai si numai pe mine, nu mai vorbi cu tanti asta” – toate astea fac din attachement parenting o chestiune care nu e chiar floricica la ureche. Rasplata e imensa, categoric, insa vine insotita de stres, oboseala si epuizare fizica si emotionala, pe care mai ales mama le simte de la un moment in colo.

Lupta mea cu oboseala a fost lunga si am fost aproape sa pierd batalia, la un moment dat… Pana mi-am amintit ca sta numai si numai in puterea mea sa ma fac fericita. Asa ca mi-am pus intrebarea cum sa imi dau o mana de ajutor? Si in loc de imaginea cu cearcane, abia tarandu-ma prin casa, cum sa imi fac un cadou si sa imi regasesc zambetul si puterea pe care le cunosteam odata? Pentru ca regula spune ca o mamica fericita inseamna un copil fericit – deci cum sa fac sa ma auto-fericesc?

In primul rand – am inceput sa cer ajutor. Da, lui Florian, zis si Tatica. Am dezbracat pelerina de mama eroina, am facut un foc mare in mijlocul curtii si am intetit focul cu dansa, si asa, in tricou si pantaloni scurti, am apelat la sotzu’ sa facem impreuna un program in care Mamica sa mai stea nitel si singura. Asa ca Florica ia copilaria fericita dimineata la plimbare si la masa la restaurantul satului, chestiune care imi da mie vreo 2 ore doar cu mine.

Si ce fac eu in astea doua ore? Fac o jumatate de ora de yoga. O jumatate de ora meditez. Si restul de o ora imi iau micul dejun de fructe, citesc, ascult muzica, ma dau pe net sau stau de vorba cu Dumnezeu, asa, din toata inima. Adica fac un pic de exercitiu fizic, stau in tacere si fac lucruri care imi bucura inima. 

Pe urma, alt truc este ca am inceput sa dorm la pranz cu Sasha. Cum ar veni, am n-am treaba, de cate ori adoarme odrasla, hop ma intind si eu in pat langa el. O ora, o ora jumate – este o pastila de re-energizare super eficienta. Uneori nu pot sa dorm. Dar simplul fapt ca stau cat sunt de lunga la orizontala, ca respir si ca imi relaxez fiecare particica din corp ajuta enorm.

Te iubesc, Laura! Asta e un exercitiu care se face in oglinda, ori de cate ori dau cu ochii de propria persoana. Imi spun “te iubesc” si imi amintesc sa ma accept asa cum sunt, sa ma plac, sa ma iert si iar sa ma iubesc. Procesul de impacare cu mine insami, procesul de cunoastere interioara si de acceptare a mea de catre mine este cel mai important pas catre a darui iubire, acceptare, respect celor de langa mine. Iubeste-ti aproapele asa cum te iubesti pe tine insuti inseamna exact asta: ca iubirea pentru cei de langa noi incepe cu iubirea de noi insine, iar iubirea inseamna acceptare, respect, incredere. Cum imi pot incuraja copilul sa vada in jur o lume plina de iubire, daca propria lui mama se auto-pedepseste si nu are grija de ea insasi cu iubirea si atentia pe care o solicita de la altii sau pe care vrea sa i-o daruiasca copilului?

Iau cate o pauza. Macar cate 5 – 10 minute, pe parcursul zilei, in momentele in care Sasha e fericit sa se joace singur si e absorbit de cine stie ce. Ma intind pe canapea sau stau in hamac sau citesc o pagina, doua sau imi fac un ceai sau stau cu picioarele in sus, sau ma lipesc cu burta de podea/pamant/nisip – toate astea ma ajuta sa ma relaxez si sa ma incarc cu pace.

Plimbare? O, da, plimbare. Fie ca il car in brate sau ca vrea sa mearga pe jos pe langa mine, simplul fapt de a merge la pas, incet, negrabit, respirand si privind cu adevarat in jur face minuni.

Ce imi face inima sa cante. De exemplu, eu impletesc bratari din ate. Si fac margele. Din cand in cand desenez – nu am strop de talent, dar ce conteaza? Cant si dansez – vedeti comentariul anterior asupra talentului, si, din nou, ce conteaza? Fac prajituri. Gradinaresc. Greblez curtea de frunze uscate. Scriu. Si ma rog, spunandu-i lui Dumnezeu ce simt. Sunt toate lucruri pe care le pot face cu Sasha in preajma si fiecare din ele imi face inima sa cante.

Club de mame. Uite asa ne adunam la cate una din noi acasa, cu maimutele mici dupa noi. Maimutele se joaca langa noi, iar fetele stau la o tacla, cu popcorn, suc, apa de cocos, prajitura de morcov sau nimic din cele de mai sus, doar stam impreuna si povestim. Energia curge, zambetele circula, copiii socializeaza sau se smiorcaie – suntem impreuna si asta face bine.

Acceptare. Adevarul adevarat este ca nimic din toate ce le-am trecut pe hartie pana acum nu poate functiona cu adevarat, fara acceptare. Acceptarea faptului ca, odata imbarcata in calatoria asta de a fi mama constienta, viata mea s-a schimbat total. Viata curge altfel, pe lume nu mai sunt doar EU si restul faca bors, acum suntem noi si totul graviteaza in primul rand in jurului copilului. Independenta unui copil creste dupa ce nevoia lui de totala dependenta se consuma, si asta se face pas cu pas, cu fiecare raspuns total al parintilor fara de solicitarile si nevoile copilului. Nu exista jumatati de masura. Si fiecare rezistenta opusa acestui proces natural, in care copilul se afla pe Sine trecand intai prin atasamentul total – fizic si emotional – fata de mama lui – este doar o risipia de energie si timp.

O data ce am acceptat ca Sasha este dependent de mine si ca vrea sa fiu langa el in fiecare pas pe care il face in lume, oboseala mea a disparut ca prin farmec. Odata ce nu mi-am mai dorit sa fiu singura, in alta parte decat se afla el, facand altceva decat sa fiu doar mama lui, corpul mi s-a relaxat, respiratia mi s-a adancit si energia vietii a inceput sa alerge iar prin mine, cu bucuria abandonarii in bratele a ceea ce Dumnezeu a lasat sa fie: simbioza totala dintre mama si copil, pentru niste ani din viata. Oboseala vine din rezistenta fata de ceea ce este. Vine din neacceptarea realitatii, asa cum este ea ACUM. Vine din lupta mentala intre ceea ce este si ceea ce am vrea noi sa fie. Cand incetam sa mai luptam, cand acceptam total realitatea lui ACUM si iubim total realitatea lui ACUM, nu mai este nici oboseala, nici stres si toate curg usor si firesc, asa cum e menita sa fie Viata. “Fii mama pentru acest copil”, mi s-a spus de catre Vocea blanda din mine. Cand am inteles si am acceptat total ca asta e tot ce am de facut ACUM, s-a dus oboseala…

…dar cel mai tare truc anti-oboseala ramane ala in care ma duc sa culc copilul pe la 7 – 7 jumate seara, cu gandul ca dupa ce adoarme cobor si am o frumoasa seara de cuplu cu sotzu’… si ma trezesc cam dupa miezul noptii, moarta de sete, facand aproape pipi pe mine si imbracata inca in trening si hanorac, realizand ca… iar am adormit odata cu copilul. Ma dau jos din pat, fac ce am de facut, ma spal pe dinti, ma imbrac in pijamale si ma culc la loc, langa sotzu’ care sforaie agale si langa copilul care doarme pe diagonala, intre noi.

Zambesc, e pace, e bine si sunt fericita. Adorm si spun noapte buna, mamicilor!

Toti ne nastem perfecti

Toti ne nastem perfecti. Toti ne nastem buni. Toti ne nastem plini de iubire, fara frica si neavand habar de conceptul de “rau”. Toti ne nastem in deplina conectare cu Tatal nostru Divin, cu Cel care ne-a creat, cu Dumnezeu. Toti ne nastem si ramanem toata viata noastra Spirite venite in trup, ca sa aiba o experienta umana. 

…se intampla insa ca undeva, pe drumul dintre nastere catre maturitate, uitam Cine suntem, ne uitam conectarea, uitam ca ne-am nascut perfecti, buni, in iubire, uitam de ce suntem aici. 
Ma uit zi de zi la copilul meu, Sasha. Stau in fund pe treptele de lemn din fata casei, privindu-l doar cum se joaca in fundul gol in nisip, cum ii stralucesc ochii, cum se opreste uneori si vine la mine doar ca sa ma stranga in brate si sa imi dea un pup, il observ cum interactioneaza cu ceilalti copii, cu ceilalti oameni mari, cu cata iubire, totala deschidere, inocenta si bucurie intampina lumea si pe fiecare creatura care ii iese in cale. Cu cata sinceritate imbratiseaza si zambeste, cu cata sinceritate anunta fiecare vibratie de energie care nu ii prieste – si cere imediat sa mergem acasa -, cu cata fericire traieste clipa, cu ce lipsa totala de frica e gata sa descopere orice ii scoate Viata in cale. 
Sasha are doar 1 an si aproape 8 luni. Il observ si vad in el, in fiecare clipa, perfectiunea Creatiei. Frumusetea, iubirea, pe Dumnezeu. Le vad in fiecare copil pe care il privesc pentru cateva minute. Le vad in fiecare om pe care il privesc in ochi, pe care imi dau voie sa il simt si se lasa simtit. Stiu ca toti ne-am nascut si am fost la fel, fara exceptie. Stiu ca toti suntem inca asa, Iubire pura, in spatele micilor noastre mari ego-uri.
Mai stiu ca treaba parintilor este, cu adevarat, sa ocroteasca Lumina pe care Dumnezeu a sadit-o in fiecare copil. Treaba parintilor este sa aiba grija ca fiecare copil pe care il aduc pe lume sa creasca constient de Lumina asta. Treaba parintilor este sa isi ajute copiii sa ramana conectati. Nu sa ii invete, nu sa le dea sfaturi, nu sa ii educe, nu sa ii modeleze… nu. Ci doar sa ii iubeasca, sa ii respecte si sa creeze spatiul ala sigur, de iubire, deschidere si incredere deplina, in care copilul sa poata fi el insusi, cu orice va fi harazit Dumnezeu pentru viata lui.
Blogul asta este pentru impartasire. Din tot ce experimentez, din tot ce invat, din tot ce ma transform, din tot ce aflu despre a fi un parinte constient. Constient de Lumina din mine, din copilul meu si din noi toti. Stiu cat ma ajuta pe mine impartasirile altor oameni, dedicati unui tip de “parintit” pe care eu il gasesc profund spiritual. Si simt ca sunt o gramada de oameni acasa, in Romania, care cauta conexiunea asta. Asa ca Wow, Mamica! vine cu inima larg deschisa, catre impartasire. 
Bine v-am gasit! Si sa ne bucuram impreuna!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.